Alfred Nobel

Alfred Nobel, care a inventat detonatorul in stare sa controleze explozia nitroglicerinei, n-a gasit, in domeniul literaturii, alt criteriu mai potrivit pentru premiul care ii poarta numele decat „inspiratia idealista”. Dupa 107 ani de la cel dintai, criteriile Academiei Suedeze nu se dovedesc mult mai inspirate.

Se stie ca Premiul Nobel pentru literatura a debutat cu stangul. In 1901, el a fost acordat poetului Sully Prudhomme, preferat lui Tolstoi! Daca nu era eroarea asa-zicand primordiala a juriului, autorul francez de alegorii poetice ar fi fost astazi complet uitat. Versurile lui cele mai cunoscute din poezia Le valse brise – „Il est brise/ N’y touchez pas!” – nu l-ar fi salvat, cu siguranta, de la neant. Alti laureati nemerituosi care i-au succedat, destui la numar, n-au mai avut sansa lui de a fi evocati de istoricii premiului. Au intrat definitiv in neant: Derek Walcott, Seamus Heaney, dintre cei recenti, Frederik Mistral, Romain Rolland, Pearl S. Buck, dintre cei vechi. In schimb, din familia ignoratului Tolstoi fac parte cateva din marile figuri ale secolului XX: Proust, Henry James, Joyce, Conrad, Kafka, D.H. Lawrence, Broch, Musil, Claudel, Ezra Pound, Celine, Borges, Tournier, Updike, Llosa.

In unele cazuri de refuz, motivatia a fost politica: Celine si Pound, din pricina antisemitismului, Borges, pentru o declaratie favorabila dictaturii militare din Argentina (sau, in alta versiune, fiindca a fost surprins intr-o fotografie strangand mana generalului Pinochet), Llosa, ca prea liberal, iar Graham Greene, ca prea credincios. Politice au fost uneori si motivatiile inverse, adica in sprijinul decernarii: Nadine Gordimer, militanta contra apartheidului mai degraba decat romanciera valoroasa, Boris Pasternak, disident sovietic (scriitor totusi extraordinar, silit de Hrusciov sa refuze premiul in schimbul pastrarii cetateniei sovietice). Destule premii Nobel s-au supus modei. Aceasta inclina, inainte de razboi, spre scriitorii „populari”, ca Sinclair Lewis, iar dupa razboi, spre scriitorii „angajati”, ca J.P. Sartre (care l-a refuzat, insa din proprie convingere) sau Pablo Neruda.

Niciun scriitor roman, se stie de asemenea, n-a fost incununat cu cel mai faimos premiu din lume. Nici macar Eugene Ionesco. E in afara discutiei ca Rebreanu il putea primi in locul polonezului Reymont in 1920, apoi Arghezi, Sadoveanu, toti, mari artisti de valoare universala. La un moment dat, spre sfarsitul anilor ’50, s-a vorbit de Blaga. Daca ar fi primit Nobelul, ar fi avut probabil, soarta lui Pasternak, iar Zaharia Stancu ar fi avut ocazia sa mai exclame o data: „Blaga? N-am auzit!”

Dintre contemporani, destui poeti si romancieri romani sunt superiori laureatilor din alte tari. Din pacate, revenind la criterii, nici macar valoarea (sugerata de Alfred Nobel) nu mai reprezinta unul, inlocuita deseori cu celebritatea (adica succesul). In plus, universalitatea operei e interpretata asa-zicand geopolitic. Europa si SUA au primit destule premii. Alte continente vin la rand. Ocolirea sistematica a scriitorilor nostri nu trebuie insa pusa doar pe seama juriului de la Stockholm. Putinele traduceri in limbi de circulatie mare a operelor romanesti constituie o piedica obiectiva in calea recunoasterii literaturii noastre. In ultimii ani se fac eforturi considerabile. Sa avem putintica rabdare.

Cat despre Nobelul 2008 acordat romancierului francez Le Clezio, ce sa spun? Favoritul meu, dintre francezi, era Tournier.