Dupa oribila saptamana care tocmai s-a incheiat, in timpul careia pietele financiare au reactionat innebunite, a venit si momentul adevarului. Acela cand vom afla daca mobilizarea exceptionala, fara precedent, va gasi solutia pentru una dintre cele mai grave crize cu care s-a confruntat economia lumii in intreaga ei istorie.
Inutil, in acest stadiu, sa facem pe ghicitoarea in cafea, proclamand sententios ca raul a trecut sau, dimpotriva, ca abia acum vine peste noi. Realitatea, mult mai simpla, indeamna la umilinta: nimeni nu stie inca nimic, incepand cu guvernantii, care se roaga pe ascuns ca remediul administrat sa-si faca efectul scontat. Mai bine ca altii, ei stiu ca virusul cu care se lupta – pierderea increderii – este greu de invins.
Confruntate cu debandada generalizata de pe piata si cu naufragiul anuntat al sistemului bancar, statele nu-si menajeaza eforturile. De cand functioneaza G7, nicicand acest «club» al tarilor bogate, de o inutilitate cronica, nu a aratat mai multa determinare ca la ultima reuniune de urgenta, de vinerea trecuta, de la Washington. Abandonandu-si in sfarsit cutumele, acelea de a ajunge la un consens imposibil si de a nu decide nimic in final, grupul a reusit sa produca o lista cu cinci angajamente care acopera intregul spectru al crizei bancare, lasand mana libera guvernelor sa o gestioneze fiecare cum crede mai bine. Preluata si de Eurogrup, lista autorizeaza adoptarea unui pachet de masuri exceptionale: garantarea totala a depozitelor bancare, nationalizarea bancilor si schimbarea radicala a regulilor contabile.
Ca intotdeauna cand apar evenimente de o asemenea anvergura, «puterea publica», in sensul larg al expresiei, isi atrage cele mai aspre critici. Unele, legate de carentele sale incontestabile in materie de supraveghere a actorilor financiari, nici nu mai intra in discutie. Altele, in schimb, care se refera la incapacitatea mai-marilor lumii de a se racorda la situatia data, ar trebui nuantate. Sa recunoastem: in absenta unei instante supranationale susceptibila de a gestiona criza, un mod de operare mai retinut ramane cel mai judicios. Un dram de luciditate ne obliga sa spunem ca planul Paulson sau unul european sunt himere. In conditiile date, e mai bine sa privilegiem pragmatismul, decat sa ne iluzionam cu o solutie improbabila, globala si uniforma. Un pragmatism care sa se traduca printr-un angajament solemn ca bancile nu vor da faliment, fiecare tara in parte asigurandu-si propriile stabilimente. Acesta ar fi un adevarat «raspuns coordonat» la criza.
