Criza financiara cu o multime de explicatii tehnice, greu de lamurit oameni fara cunostinte de specialitate, a fost trasa imediat pe terenul ideologiei, unde toata lumea se pricepe: pe de o parte, economisti seriosi si deloc comunisti acuza dezordinea creata de „mana invizibila a pietei”, cu concluzia ca aceasta criza marcheaza sfarsitul capitalismului ultra-conservator (administratia Bush), alti economisti cu tot atatea titluri academice spun ca de vina sunt programele sociale, care au stimulat acordarea unor credite pentru negri si mexicani: acestia nu au avut de unde plati si au provocat severa criza de acum (administratia Clinton).
Criza financiara si economica s-a rostogolit dincolo de hotarele Statelor Unite, in Europa, Asia si Africa, amenintand stabilitatea intregului sistem mondial, unde marile puteri capitaliste fac comert si folosesc capitalul Chinei comuniste, unde tarile bogate in resurse sunt dependente de puterea de cumparare a tarilor fara resurse; guvernele fragile sunt mai amenintate, politicienii autoritari gasesc ca e momentul sa puna in practica masuri coercitive pentru a preveni tulburarile sociale induse de saracirea unei populatii si asa sarace.
Cei care au profitat, dar si cei care au pierdut de pe urma globalizarii sunt prinsi in acelasi tsunami. Pentru comunism insa nu e nimeni pregatit si cel mai putin dintre toti, americanii. Sondajele demonstreaza ca poporul american este profund conservator, majoritatea este anti-republicana, nu pro-stanga si nu vrea vreo redistribuire. Revolta iscata de retributiile fantastice ale directorilor unor institutii bancare in faliment nu e provocata de reflexe comuniste, ci de aberatiile arogantei.
Mana invizibila a pietei a lucrat vizibil in folosul unor persoane cu nume, prenume si cu cont in banca; statul care functioneaza pe banii contribuabilului nu a intervenit la timp pentru reglementarea unor realitati scandaloase. Stat minimal nu inseamna stat deloc.
Dincolo de gestiunea iresponsabila pe de o parte si frauduloasa pe de alta parte, cauzele crizei privesc un sentiment atat de fragil cum e increderea si un comportament social – disciplina – dezvoltat de decenii si pierdut intr-o zi.
Criza autoritatii democratice este una din victimele colaterale ale actualei situatii: in timp ce bancile falimentau in ritmul de una pe zi, Congresul american revizuia cu rabdare planul Paulsen de salvare. Atat de aproape de alegeri, intrebarea este daca vreunul dintre cei doi candidati are autoritatea sa indice vreo solutie, o echipa competenta care s-o formuleze si forta de a-si folosi autoritatea si competenta pentru consolidarea democratiei si a capitalismului. Comunismul din America mai are de asteptat.
