6 romane clasice ale literaturii universale

„Clasicii literaturii universale” este titlul acestei colectii dedicate aprofundarii operelor unor autori recunoscuti pe plan international, scriitori care au jucat in istoria literaturii universale rolul de figuri marcante ale epocii in care au trait, acest merit fiindu-le atribuit prin intermediul multiplelor opere pe care le-au creat si care s-au bucurat de o recunoastere globala de-a lungul vremii.

Accesand sectiunea dedicata acestei colectii pe site-ul LibrarieOnline, veti putea sa va dati imediat seama de faptul ca aceasta colectie este una ampla, cu o editare, publicare si comercializare desfasurata pe parcursul mai multor decenii.

“Pot-bouille”, de Zola

Recitandu-l dupa un lung rastimp, pe Zola, incerc, in fata unei opere a carei importanta mi se dezvaluie inca o data, sa-mi explic de ce, desi valoarea nu i-a fost contestata, ea a retinut ata de putina atentie criticii noi care, alminteri, s-a ocupat cu asiduitate de Stendhal si de Flaubert si, de asemenea, si de Balzac. Raspunsul la aceasta intrebare ar putea fi totodata si un nou mod de a citi opera autorului ciclului Familia Rougon-Macquart (aceea ce inseamna a-i pune in evidenta calitatea de a putea a-si actualiza, prin noi, receptari, bogatia de sensuri, contemporana).

“Lucien Leuwen”, de Stendhal

Al doilea in ordinea cronologica din cele trei mari romane ale lui Stendhal, Lucien Leuwen (1834 – 1835) nu a izbuit sa se impuna in opinia generala ca o a treia capodopera a autorului, alaturi de Le Rouge et le Noir (1830) si de La Chartreuse de Parmme (1839). Dar ce importanta are aceasta ramanere in urma, care intra, ca sa spunem asa, in firea lucrurilor ? La fel avea sa se intample si cu soarta operei flauberitiene, in cadrul acestuia L’Education sentimentale n-a castigat pana astazi atatia cititori ca Madame Bovary si Salammbo, desi generatia naturalista a preferat-o categoric. 

“Ziua de pe urma”, de Salvatore Satta

Satta, acest Stendhal retinut, zugraveste Nuoro, orasul sau, ca pe un esantion perfect reprezentativ al universului uman, in permanenta si metamorfozele sale. Este un univers, poate, lipsit de speranta, dar care nu are nevoie de compatimire pentru a perpetua. Fara indoiala ca pentru Satta era un act curajos si de demnitate acela de a face portretul orasului pe care il iubea, dar de care se detasase suficient pentru a-l reconstitui in gloria a ceea ce s-ar putea numi o distantare ardenta. Caci totul, in aceasta carte, aparent imposibila, este exemplar si masurat.

“Manastirea din Parma”, de Stendhal

In paginile ce urmeaza, cititorii vor face cunostiinta cu una dintre cele mai cunoscute opere ale literaturii franceze, una dintre cele mai inalte creatii ale prozei universale a secolului al XIX- lea, unul dintre marile romane ale lumii: Manastirea din Parma, ultima lucrare de mari dimensiuni a celui care, atata timp cat a trait, s-a numit Henry Beyle, iar cand a devenit nemuritor, se numeste Stendhal. Viata si opera lui Stendhal au avut parte, mai ales de vreo cinzeci de ani incoace, de cercetatori pasionati, scormonitori curiosi si sistematizatori neobisnuiti de manuscrise compacte si notatii disperate, adevarati copoi de urme si indici literare.

“Desenul din covor”, de Henry James

Polimorfa si anticipativa prin conceptie si structura, opera lui Henry James a constituit timp indelungat un veritabil paradox in istoria finctiunii americane. Dar reconsiderarea mostenirii sale literare si prestigiul incontestabil de care se bucura astazi creatia sa au facut din acest artist al imaginarului un fenomen asemanator cu acela al Stendhal in secolul trecut. Si totusi, situatia scriitorului nord-americana prezinta un aspect oarecum aparte. Pentru tara sa de bastina, el nu inseamna numai un creator de fictiune, un maestru al introspectiei – cum il caracterizeaza in genere enciclopediile – cat si un ambasador al literelor, ale carui manifest pe planul culturii au adus libertate Lumii Noi…

“Rosu si negru” de Stendhal

Rosu si negru” a aparut in 1830, la cateva luni dupa ce revolutia din iulie pusese capat restauratiei si-l inscaunase pe Ludovic-Filip, “regele burghez”.Cartea purta chiar subtitlul de Cronica din 1830. In putine randuri literatura trecutului a cunoscut un mai prompt raspuns dat timpului. Titlul era indreptatit. Cartea scrisa in anii premergatori lui 1830 grava trasaturile aristocratiei, rasturnate de revolutia din acel an, cu o inversunare lucida, egala cu cea aratata fat de burghezie.